Povestea unul leu și treizeci de bani

E timpul pentru o poveste adevărată. Nu foarte nouă, dar nici de pe vremea în care făcea plopul pere și răchita micșunele. Cu toate că am mâncat pere de plop. Delicioase.
Micșunele din răchită n-am apucat să văd cum arată. Nu mai pune nimeni numele Micșunica la botez. Acum sunt alte nume în tendințe. Micșunele actuale sunt bătrâne și nu se mai suie în răchiți.

Acum cinsprezece ani, o zi frumoasă de vară. Împreună cu colegii de clasă, doamna învățătoare, doamna educatoare și încă câțiva elevi din alte clase, am plecat în excursie. Nu departe, ci în cel mai apropiat municipiu posibil… Rădăuți.

Am fost la Grădina Zoologică să vedem animale. Apoi am fost la muzeu, căci copiii trebuie să fie interesați de istorie, de tradiții, nu?

Ouă încondeiate, costume populare, unelte și utilaje de pe vremea strămoșilor noștri, bani vechi și alte obiecte de muzeu. Am rămas captivat. Atât de captivat încât emoțiile sunt proaspete și acum. Nu simt nevoia să merg să le revăd.

După aia, am mers la catedrala din centru și la o mănăstire. Iconițe, cruciulițe, aghiasmă. De la catedrală am cumpărat o vedere de aia care se poate expedia prin poștă. De la mănăstire nu am cumpărat nimic, că nu aveau vederi. Altceva nu m-a tentat.

În parcul de distracție am pierdut restul timpului. Am cumpărat doar strictul necesar și cu restul de bani m-am întors acasă.

Unui coleg mai mare, Paul, îi era sete. Cum nu mai avea bani destui ca să cumpere o apă la jumate, mi-a cerut mie. Doamna educatoare a venit cu ideea, el a acceptat-o. Eu, zgârcit, am căzut la mijloc. M-a pus să îi împrumut lui Paul treisprezece mii de lei. A subliniat faptul că mi-i dă înapoi, că de alta nu-i dădeam nimic. Nu eram la vârsta la care să fac acte de caritate.

Paul s-a făcut că plouă și mi-a rămas dator cu un leu și treizeci de bani, căci s-au schimbat banii de atunci. Să nu mai vorbim de dobândă…