Bacalaureatul, un examen

În zilele acestea se tot vorbeşte despre Examenul de Bacalaureat. Luni a fost proba orală la limba română/maternă sau, mai frumos spus, proba competenţelor de vorbire şi comunicare în limba română/maternă. Ieri a fost la engleză sau franceză, zilele astea sunt competenţele digitale şi gata cu „competenţele”.
Competenţi sau incompetenţi, probele scrise sunt cele ce îi sperie pe cei ce dau BAC-ul.
Prima probă scrisă, cea de la limba română, nu ar trebui să pună probleme niciunui elev sau fost elev. Ca român ce eşti, ar trebui să ştii câteva noţiuni de gramatică. Pentru unii poate fi cam dificil subiectul al II-lea deoarece necesită exprimarea opiniei personale — fără înjurături. Dacă şi-au făcut „antrenamentul” în rubricile de comentarii de pe Youtube, s-ar putea să nu fie chiar ok.
O altă chestie atunci când dai un examen de 3 ore (cum e proba amintită), ar fi să stai măcar 2 ore în examen şi, eventual, să scrii ceva în acel timp. Aşa e frumos. 🙂
Ar mai fi să n-ai emoţii şi să nu intri în panică.

Eu, în iulie 2013, când am dat acest minunat examen, am avut destul de multe emoţii. Nu le-am numărat. Cei de la 3 Sud Est încă mai au. Nici ei nu le-au numărat.
Mi-aş fi dorit, la ultimul subiect de la limba română, să am de scris despre un roman sau măcar ceva ce aparţine genului dramatic, cum e comedia „O scrisoare pierdută”, dar n-a fost să fie. Am aberat destul de mult pentru a umple două pagini A4 cu aceleaşi idei… reformulate. Şi pe acest blog aberam şi mai aberez destul de mult, iar acest lucru m-a ajutat din plin.
A doua probă scrisă, cea de la matematică, a decurs sub amprenta aceloraşi emoţii. Sau poate că erau altele. Oricum, voiam să scap cât mai repede şi bine că subiectele nu au fost atât de „elaborate” ca cele de la prima simulare a org.., cea din februarie.
A treia probă scrisă. Dintre biologie, chimie, fizică şi informatică, am ales tocmai informatica. De fapt, dintre biologie şi informatică am ales. Nu-mi place învăţatul mecanic şi nu sunt adeptul ei. 🙂 Adevărul e că mi-e greu să ţin minte „chestii” pe care nu vreau să le ţin minte. Sau vreau, dar nu suficient.

Poate că se întâmplă asta pentru că sunt doar cuminte, nu şi cu minte? 🙂