Libertatea de exprimare

Trăim în democraţie, unde (cică) e permis să-ţi spui punctul de vedere, indiferent de ceea ce crezi sau de cât te duce capul.
Însă, nu de puţine ori, diferite persoane au avut de suferit (mai mult sau mai puţin) tocmai din cauză că nu au ştiut când să tacă. Şi atunci… unde e libera exprimare?
În România există o limită în legătură cu exprimarea părerii personale, “moştenită” din anii de dinainte de ’89. Această limită de exprimare există şi în alte ţări, însă mai mult pe partea de “nu eşti tu persoana potrivită să vorbeşti despre asta, aşa că… las-o mai moale”. 😉
De multe ori am auzit că noi, ăştia din generaţia tânără, suntem prea libertini, avem obiceiuri proaste etc. Poate că aşa o fi, însă nu poţi judeca o întreagă generaţie doar pentru că ţi-a fost dat să cunoşti doi sau trei astfel de tineri. Aşa cum nu poţi judeca o generaţie prin prisma comentariilor de pe Youtube, comentarii ce nu sunt un motiv de laudă. Eu nu m-aş lăuda cu aşa ceva.
Lăsând la o parte ce aş face eu, pot spune că sunt cert convins că nu doar vorbele, ci şi vestimentaţia sau felul de a fi intră în categoria libertăţii de exprimare.
Poţi fi privit ciudat (chiar suspect) dacă întreci limita amintită mai sus, poţi fi catalogat ca având probleme psihice ş.a.m.d.
Această catalogare după aparenţe o facem majoritatea dintre noi, chiar dacă ştim că nu ceea ce vedem este esenţialul, cel mai important, un om neputând fi judecat după chip sau alte “lucruri care se văd”. Nu ar fi corect.
Dacă ar fi într-adevăr aşa, judecătoriile nu ar mai avea niciun rost, putând fi înlocuite cu nişte oglinzi uriaşe… şi gata, dreptate să fie!
În concluzie, făcând oarecum abstracţie de cele scrise mai sus, vă sfătuiesc să aveţi grijă ce spuneţi, doar trăim în România, ţara unde totul şi nimic sunt posibile, în acelaşi timp.