Zilele acestea chiar că a fost urât.
Ploaie, vânt, crengi pân’ la pământ.
Nici cu sănătatea nu stau senzațional,
În sensul că tușesc și tre’ să beau Stodal.
Mai beau și ceaiuri cu miere de albine,
Că n-am încotro. Trebuie să mă fac bine.
Mi-e frică să ies din casă, afară prin noroi,
Nici nu prea vreau. Știu că nici voi. 🙂
Strănut și respir puțin cam greu,
Dar nu-i nimic. Se poate și mai rău.
Închis într-un dulap aș putea să fiu,
Eliberat de acolo când e prea târziu.
M-am uitat la seriale și la diverse filme,
Iar acum încerc să scriu niște rime,
Și ce-am văzut? Ce mi s-a părut altfel,
Că toți se ascundeau la ei în șifonier.
Ce consider eu cu adevărat bizar,
Că absolut niciunul nu se ascundea în sertar,
Acolo, sigur-sigur, nimeni nu se uita,
Căci sunt ciorapi, chiloți. Cine i-ar căuta?
Cumva aveți în șifonier atât de mult loc gol
Ca să ascundeți un om, să nu-l scoateți pe hol?
Chiar mă gândeam… eu am șifonierul plin,
Abia dacă mai încape, cu greu, sticla de vin.
Cum să închid eu oare, cu totul în dulap,
Când mă întreb dacă am unde să arunc un ciorap,
Vreo domniță ce vine la mine în curtoazie?
Vrei să rup dulapul? Dă-o în… pălărie.
Știu. Scot hainele afară, în ploaie și noroi,
Pavez cu ele curtea, drumul. Că așa este la noi.
Iar mai apoi las șifonierul larg deschis,
Să vină cineva. Să o închid în Paradis.
Lasă un răspuns